Odată cu înaintarea în vârstă uităm să ne bucurăm sau să mai recunoaștem fericirea.
”Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: ” Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecție de fluturi?” Ci întreabă: ” Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât câștigă tatăl lui? ” Numai atunci ei cred că îl cunosc. Dacă le spui oamenilor mari : ”Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș”… ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: ” Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci. ” . ” Ce frumoasă e! ” vor exclama atunci. – Antoine de Saint Exupery ”Micul Prinț”
De fapt , ca adulți, interpretăm altfel valoarea, o ”curățăm” de emoție, subminându-ne astfel dreptul la existență. Viața e materie însuflețită.
O boală ne este uneori prilej de introspecție
Dacă ne îmbolnăvim e semn că suntem prea departe de eul nostru.
Terapia prin artă ( culoare, sunete) reprezintă calea de a ne redescoperi, de a ne recăpăta aptitudine pierdute, de a ne reorganiza interiorul conform propriei vibrații, ne reînvață să ne satisfacem propriile necesități.
Gândiți-vă cum ar fi să duceți un pinguin în deșert sau o girafă la poli?
Cam acest lucru se întâmplă cu noi când ne încadrăm doar în rigorile impuse de societate, educație, loc de muncă. E necesar să păstrăm măcar ”5 minute de colț colorat” în care să ne refugiem ca să ne păstrăm sănătatea.
Noi trăim într-o lume colorată din care putem allege ceea ce ne place, ceea ce ne poate face fericiți. Putem începe a institui o ordine subiectivă, a dezvolta un canon personal al culorilor ca expresie a propriului ego.
