Categorie: Inedit

de Adriana Lisandru [Ada_Li ]

iată cum ies înaintea ta dragoste
subţire ca strigătul
goală şi vie
cu uimirile arc peste umăr
cu toate cuvintele funii
legate cum suntem acum gardian şi ocnaş
o tresărire de gând şi te frâng în ţărână
îţi îndes poezia pe gât mănânc-o îţi spun
înghite-o întreagă
să văd gheara ei străvezie
cum rupe fâşii

cât te ţin sub genunchi ceva umblă prin casă
spală paharele şterge lumina de praf
schimbă cearşafuri aspiră găteşte când pe toate le termină
mă cheamă la masă
în farfurie
inima ticăie
alături
pâinea vinul
cuţitul

Azi cineva m-a ajutat sa-l descopar pe Catalin Condurache… Vizitand apoi site-urile muzicale am vazut ca de multa vreme canta si nu numai pentru bani:

Si mi-am dat seama ca am pierdut foarte mult timp  in care muzica buna  a avut rol terapeutic.  …. Si eu, care ma consideram adepta terapiilor complementare, am uitat ca si muzica poate fi una dintre ele…..

Ca sa descriu acum melodiile, versurile lor, ar fi inutil.. Cuvintele sunt sarace pentru descrierea emotiilor ce le genereaza.

Mi-a trezit amintiri… In adolescenta eram nerabdatoare sa ascult emisiunile dedicate Cenaclului Flacara… Acum sunt convinsa ca a fost propteaua pentru a rezista neregulilor acelor timpuri.

Acum tot greu este, dar “actualii” sunt mai parsivi. Au lovit intai in cultura…  Totusi putem sa le facem fata daca apelam, impotriva vointei lor, la valorile muzicale, literare etc pe care poporul nostru mai e in stare sa le plamadeasca.

http://www.youtube.com/watch?v=HDYfi3WMTC0

Sa-i lasam cu “valorile” lor si sa avem grija de sufletul nostru!

Asa:

sau asa:

Stimaţi alegători! Guvernarea trecută a adus ţara pe marginea prăpastiei. Noi vă promitem că vom face un pas înainte!

Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma,
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
Nu te mai cant in versuri niciodata,
In drumul tau mai mult nu am sa ies,
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
A fost desigur numai o greseala,
Putea sa fie mult, nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
Si totusi, totusi, cateva atingeri

Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Cand degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinta ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenuncheate randuri submisiv
La soclul tau dumnezeisc asteapta
Sa le intinzi un zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De ne-nteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun : « Esti ca oricare” …
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul,
Ce-l tine candid amintirea mea.
Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
Te voi iubi mereu fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor lina,
Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.
Si cand viata va fi rea cu tine,
Cand au sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemai scrise te magai.
In dulcea lor cadenta leganata,
Te vei simti ca-n visul cel dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Sa plec de-aicea de la voi curand,
Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.
Si dac-ar fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.

Acum 13 ani m-am trezit intrata intr-o competitie… Atat de brusc incat nu am avut timp sa imi dau seama despre ce e vorba si daca trebuie sau merita sa particip.

Mai deconcertant este ca nu m-am lamurit nici acum asupra obiectivului, a celorlalti participanti, a pozitiei mele in competitie, a sanselor de castig, a ceea ce pierd ca sa compensez un eventual castig… Oare ceilalti stiu mai multe?

Ma sraduiesc sa fac lucrurile “cum trebuie” si in vartej uneori uit ce inseamna.

Ce e bine pentru mine este si pentru ceilalti? Cat de tare si in ce fel ii poate afecta?

La “finish”, pentru ce vom da socoteala? Pentru viteza de reactie, de decizie? Pentru calitatea exercitiului? In ce constau penalizarile? Se gestioneaza la final sau le primim in timpul competitiei ca un fel de obstacol suplimentar?

Sa spunem ca am o idee despre ce urmaresc, dar e cea corecta?

Ceea ce mi se intampla e viata pe care ar fi trebuit sa o am sau e o cale paralela pe care am ajuns dintr-o greseala mai mult sau mai putin constienta?

Ce criterii se iau in calcul la jurizare? Cine arbitreaza?

Ce fel sunt ca om? Ma straduiesc sa fiu un om bun… Nu stiu daca straduinta-i de-ajuns…

Ce fel sunt ca profesionist in meseria mea? Sunt constienta de lacune si incerc sa le elimin, dar mai am timp suficient sa o fac sau ar fi trebuit deja sa realizez acest lucru?

Ce fel sunt ca fiica, sora, cumnata? Oare rudele nu au tendinta de a ma sustine mai mult decat merit?

Ce fel sunt ca mama? Aici chiar ca ma simt ca pe nisipuri miscatoare… Cum imi voi da seama daca sunt o mama buna sau nu? Cine trebuie sa imi puna notele sau penalizarile: societatea, copiii mei?

Ce fel sunt ca femeie? La acest aspect am inceput sa ma gandesc doar de foarte putina vreme, deci categoric am un “handicap”. Constientizarea acestuia ma face sa vreau sa ma retrag din competitie… Totusi, nici macar asta nu reusesc. O inertie sau o mana a destinului ma mai tine inca activa…

Cine jurizeaza toate acestea si momentul in  care vom afla rezultatul raman in continuare o necunoscuta. …

Câți dintre noi mai reușesc să își viziteze părinții? Sau să le fie alături când numărul anilor devine povară? “Păinea se mănâncă pe rând” spune mama mea.. Pentru fiecare dintre noi vine vremea să devenim părinți și să începem a-i înțelege pe cei care ne-au crescut și cărora le-am fost împotrivă de câte ori încercau să ne ajute cu un sfat. Au pus bieții de ei bucăți rupte din sufletul lor ca să-l clădească pe-al nostru și nu știu câți dintre noi le-am apreciat sau le apreciem sacrificiul – nopțile pierdute, durerile lor ignorate pentru a le alina pe-ale pruncului, lacrimile pentru fiecare insucces sau vorbă spusă aiurea, iîncurajările pentru fiecare încercare la care suntem supuși -.

Și ne vine și nouă rândul să întâmpinăm ce-au trăit dânșii… Și să îi înțelegem, măcar în al doisprezecelea ceas, înainte de a pleca de tot dintre noi.

Și ne vine rândul să devenim neputincioși fizic și să ne aducem aminte că nu am stat destul de mult cu părinții noștri când au ajuns la neputință.

Când suntem tineri avem senzația că vom stăpâni lumea și că toate șansele pe noi ne asteaptă. Da, pe noi și pe ceilalați de vârsta noastră care vor același lucru ca și noi, iar un bătrân ne poate fi întotdeauna de folos cu experiența.

“Copilul daca n-a invatat sa-si iubeasca parintii, fratii, surorile, scoala, patria […] este foarte greu de presupus ca, atunci cand va creste, va fi capabil sa-si iubeasca cu adevarat femeia pe care si-a ales-o.” (A.S. Makarenko – psihopedagog rus)

Dar si “Noi, cei mari, uitam adesea ca am fost copii. Si lucrul acesta ar trebui sa ni-l aducem aminte, mai ales cand ne gasim in fata copiilor.” (Al. Vlahuta – scriitor roman)

Există conflict între generații, dar se aplanează când începem să aparținem generației căreia i ne-am împotrivit la tinerețe.

Pentru ameliorarea durerilor fizice sunt de ajutor suplimentele, pentru cele sufletești este de ajutor să ne facem timp să le ținem companie.

Primit si dat mai departe:

“E imposibil sa nu observ fericirea de pe chipul dumneavoasta. Care este secretul dvs? “

Ea ii raspunse: “Sunt

profesoara, nu ma culc pana la 2 noaptea, timp in care concep situatii didactice si fac programe scolare, ma trezesc pe la 6 dimineata ca sa ajung la timp la servici.
Nu fac sport, nu ma distrez si nici nu am viata sociala. La sfarsit de sapamana lucrez intruna revizuind noi strategii de invatare pentru elevii mei, evaluari, elaborez material didactic, si daca e sarbatoare, de asemenea , nu iau micul dejun, pranzul si nici cina pentru ca nu am timp.

Sunt mereu stresata din causa reformelor din invatamant, termenelor de predare a documentatiei si a vizitelor inspectorilor.

Medicul i-a raspuns:

“E extraordinar! Nu pot sa cred. Ce varsta aveti??”

34, ii raspunse babuta

Daca cunosti vreo profa… trimite-i link…

Un păstor îşi mâna turma de oi pe o mioritică păşune când, dintr-un nor de praf, se intrupa un Jeep Cherokee nou nouţ lângă el.
Şoferul, un tip tânăr într-un costum Hugo Boss, pantofi Gucci, ochelari de soare Ray Ban şi o cravată YSL, scoate capul pe fereastră şi zice:
– Mai Bade, dacă îţi spun exact câte oi ai în turmă îmi dai una?
Păstorul se uită la tânăr, se uită la turmă şi calm răspunde:
– Iti dau.
Tânărul parchează maşina, scoate laptopul, îl conectează la telefonul mobil, accesează NASA prin Internet, apoi satelitul GPS, scanează aria, deschide baza de date şi câteva pagini de EXCEL 60 pline de formule, apoi tipăreşte cu ultima generaţie de printer portabil un raport de 150 de pagini şi îi spune păstorului:
– Ai exact 1586 oi!
– Dreptu-i. A’ca poti să iei o oaie.
Se uită senin la tânărul care-şi alege oaia şi o cară la maşină, apoi zice:
– Daca io îţi spun un’e meri la slujba, îmi dai oaia înapoi?
– Da, de ce nu?
– Eşti consoltant la govern..
Asa este, dar cum ai ghicit??
– Pai uite, răspunde păstorul, te-ai abătut pe aici fără ca nimeni să te cheme, ai cerut să fii plătit pentru o întrebare pe care eu nu ţi-am pus-o şi mi-ai dat o informaţie pe care eu o aveam! Pa deasupra, habar nu ai pe ce lume traiesti !
– Cum ai ajuns la concluzia asta?
– Pai, din tate oile, tu ai ales cânele….

Scriitorul brazilian Fernandes Millor a lansat o dezbatere publică cu tema:
<<Care este diferenţa dintre “politician” şi “hoţ”?>>
Un anume răspuns i-a sărit în mod special în ochi.
“Diferenţa dintre un politician şi un hoţ este că pe primul îl aleg eu, în timp ce al doilea mă alege el pe mine. Am nimerit-o?”.
Iar replica lui Millor fu doar: “Stimate domn, sunteţi un geniu. Sunteţi singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi”.

De obicei, sambata seara nu-s libera..Sau, daca sunt, am o multime de treburi de facut.. Si asta seara e la fel, dar mi-am permis ragazul de a sta la taclale cu cei din lista mea de mess. Nu-i prea incarcata si-s oameni de toate categoriile. Multi poate ar trebui trecuti la “ignore” dar.. “iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”.. Sau poate se simt provocati de simpla mea prezenta.. Isi incearca si ei norocul! Ceea ce ma duce cu gandul la statutul femeii in Romania, sau poate in lumea intreaga si nu stiu eu, de, nu-s asa umblata.. Sunt de-a dreptul ilare, uneori, argumentele pe care le folosesc pentru a face propuneri indecente…
Dar sa trecem peste asta!
Frumusetea intrebarii din titlu rezida in amintirile pe care le trezeste.. E titlul unei melodii vechi, al unui tango interpretat pe rand de Gica Petrescu, Tudor Gheorghe, Fuego si altii de care nu-mi aduc acum aminte..

https://www.youtube.com/watch?v=ALNyKbRNEss

Mesajul cantecului era cat se poate de nevinovat, romantic.. Mi-ar placea ca si acum sa mai existe oameni care sa prefere intalniri ca cea descrisa muzical. Sentimentele aveau vreme sa se dezvolte gradat.. Sau poate e o iluzie!
Acum toti se grabesc, “timpul are alta conotatie pentru mine acum, nu mai ingaduie amanare si asteptarea lenta a dezvoltarii relatiei” mi-a spus deunazi cineva.. De ce nu mai ingaduie? La intrebarea mea, un raspuns de genul “anii trec, traieste clipa pana nu pleaca” m-a lasat fara replica, nu pentru ca as fi gandit la fel, ci pentru ca, in conceptia mea, ajungerea la o finalitate si pe scurtatura nu inseamna ca am ajuns unde trebuie si ca nu-mi va fi greu sa ma descurc fara detaliile ce le-am ratat grabindu-ma. Mi s-a parut complicat sa-i spun ca tocmai in asta consta frumusetea clipei, sau ca asta inseamna trairea clipei: cautarea unei variante cat mai frumoase de a ajunge la sufletul celei pe care ti-o doresti. “Dar cine va credeti voi, femeile, de aveti nevoie de asa multe dovezi de iubire?” cred ca ar fi fost “rezultatul” incercarii mele de a convinge ca avem nevoie de sensibilitate pe toate planurile. Parem puternice, suntem puternice, dar puterea noastra vine din recunoasterea noastra ca intreg – trup, suflet si minte – , nu numai trup.

Dar, asta-i viata! Cele ce le-am spus s-au mai scris, s-au mai spus, inutil.. Mai nou, acum si multe femei pun problema tot altfel de cum o gandesc eu..

Cine le grabeste? Sufletul lor unde e? Sau lupta asta pentru egalitatea intre sexe le-a lasat fara identitate?

“Egalitate intre sexe”… O aberatie! In incercarea noastra de a arata ca suntem la fel am pierdut feminitatea. Iar barbatii profita de asta, lasa treburile sa fie facute de noi si nu ne apreciaza mai mult pentru acest lucru, ne felicita si incearca sa ne puna bete in roate. La sfarsit, cand totusi reusim sa facem si treburile lor, ne privesc condescendent si ne mai traseaza o sarcina.. In mintea lor se gandesc:  “Las-o, daca-i fraiera!”

Nu toti se comporta asa, poate, dar majoritatea o fac si, daca nu m-as fi obisnuit sa-i ignor, m-as fi enervat si tot ei m-ar fi acuzat de crize de isterie.

Noroc cu poetii si cu cei care ne iubesc de-adevaratelea! Ne mai indulcesc sufletul cu gandurile lor… Ne ajuta sa trecem peste faptul ca traim intr-o lume a barbatilor.. Am citit sau mi s-a spus mai demult: ” in spatele unui barbat de succes e intotdeauna o femeie ambitioasa”, dar in spatele unei femei de succes ce este? Cumva vreo deziluzie sau vreo nenorocire?

Iepurasul isi facea lucrarea de licenta.
Curioasa, vulpea, trecand prin zona, il intreaba:
– Ce faci iepurasule, despre ce scrii tu acolo…
– Am inceput lucrarea de cercetare despre cum este mancata vulpea de catre iepuras…
– Ha, ha, ha… pai cum o sa manace un amarat de iepuras o vulpe, poate invers….
– Cercetare stiinfica vulpeo, daca nu crezi te astept deseara la vizuina…
Dimineata, padurea uimita de mirare…. in fata vizuinei pielea vulpei era intinsa la uscat….

Curios lupul, apare si el la iepuras si il intreaba:
– Despre ce scrii tu acolo iepurasule?
– Sunt la cercetarea propriu-zisa din lucrarea de licenta, studiez cum e mancat lupul de catre iepuras…
– Ha, ha, ha… cum o sa manance un amarat ca tine un lup mare si tare ca mine?
– Asta e cercetare stiintifica serioasa, daca nu crezi ne vedem deseara la viziuna…
Dimineata stupoare mare in toata padurea… pielea lupului era intinsa la uscat langa cea a vulpii…

Nemairezistand, ursul o apuca si el spre iepuras si il intreaba:
– Despre ce mai scrii tu acolo iepurasule?
– Sunt deja la concluziile cercetarii in care demonstrez cum e mancat ursul de catre iepuras…
– Ha, ha, ha, ho, ho, ho… ce tot spui pricajitule…. cum sa manance un mititel ca tine un urs mare ca mine?
– Nu crezi? Aceasta este o cercetare stiintifica, nu e o gluma, vino deseara la vizuina si ai sa te convingi…
In dimineata urmatoare toata padurea era socata… pielea ursului era intinsa la uscat langa cea a lupului si cea a vulpii…

Dupa cateva ore, cand lighioanele padurii se raspandisera care incotro, razand, iepurasul iesi din vizuina de gat cu leul care ii spuse:

– Ai vazut iepurasule? Ce iti spuneam eu? Tema nu conteaza, ci coordonatorul..

Intrebarea este ……unde gasim coordonatorul? Poate voi l-ati gasit si puteti ajuta cu un sfat!

N.B. MUltumesc celui care mi-a trimis mesajul cu aceste randuri, sunt si pilda si umor!

de Adriana Lisandru

indelung răscolit-am în hambarul cuvintelor
şi nicio furnică nu mi-a dat ajutor,
şi ani au trecut,
şi vâscul tristeţii s-a hrănit din belşug în coroana inimii mele,
împuţinat cât bobul neghinei rămas-am curând
însă umbra mea ce trufaşă era,
ce trufaşă era,
păuniţa,
socotindu-se mierla dăruitelor Tale grădini,
ochiul său lacom
cum scruta prin desişuri, văduvit de vedere,
închipuind că se vede pe sine!

dar când ne ajunge amiaza, slăvita,
şi descântă odoarele firii,
ce-i umbra, să-i stea deopotrivă
şi care e ochiul să nu se deschidă
uimirii,
tulpină de mac miruită de ploi?

cernut-au hambarul furtuni, rămas-a Cuvântul sămânţă
şi rod a rodit, făcutu-s-a el
treaptă şi munte, ascunziş de mătase
şi râu ce se-ntoarce spre izvoarele sale
precum iubirea spre Cel Iubitor,

văzătoare inima mea, văzătoare!

strigat-am cu jerbe de fluturi, iată-nfrunzeşte în ea
ramura de foc
a fericirii,
dar cum să pot, Doamne,
firav gherghef de părere şi carne ce sunt,
cum să pot îndura, fără spaimă şi moarte,
această vedenie?