ramura de foc a fericirii

de Adriana Lisandru

indelung răscolit-am în hambarul cuvintelor
şi nicio furnică nu mi-a dat ajutor,
şi ani au trecut,
şi vâscul tristeţii s-a hrănit din belşug în coroana inimii mele,
împuţinat cât bobul neghinei rămas-am curând
însă umbra mea ce trufaşă era,
ce trufaşă era,
păuniţa,
socotindu-se mierla dăruitelor Tale grădini,
ochiul său lacom
cum scruta prin desişuri, văduvit de vedere,
închipuind că se vede pe sine!

dar când ne ajunge amiaza, slăvita,
şi descântă odoarele firii,
ce-i umbra, să-i stea deopotrivă
şi care e ochiul să nu se deschidă
uimirii,
tulpină de mac miruită de ploi?

cernut-au hambarul furtuni, rămas-a Cuvântul sămânţă
şi rod a rodit, făcutu-s-a el
treaptă şi munte, ascunziş de mătase
şi râu ce se-ntoarce spre izvoarele sale
precum iubirea spre Cel Iubitor,

văzătoare inima mea, văzătoare!

strigat-am cu jerbe de fluturi, iată-nfrunzeşte în ea
ramura de foc
a fericirii,
dar cum să pot, Doamne,
firav gherghef de părere şi carne ce sunt,
cum să pot îndura, fără spaimă şi moarte,
această vedenie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.