Discutam zilele acestea cu o amică despre problemele de sănătate ale uneia dintre cumnatele sale.
Femeia a fost cu vreun an în urmă victima unui accident de circulaţie. Rănile nu au fost semnificative, s-au vindecat rapid. Sperietura a fost ceva mai serioasă, dar foarte puţini s-au gandit să o ia în consideraţie.
Cam de atunci, au început să apară tot felul de simptome, traduse ca diferite afecţiuni.
În urma celui mai nou set de investigaţii, s-a pus diagnosticul de cancer ovarian iar femeia a fost informată pur şi simplu ce se întâmpla cu organismul ei.
De aici porneşte intriga…. sau polemica – deşi aceata ar presupune să ai un interlocutor cu care să porţi o discuţie contradictorie şi constructivă, iar noi nu aveam aşa ceva. Deci, conversaţia noastră nu s-a dovedit a fi decât o bârfă sau o simplă constatare.
Prietena mea numaidecât m-a sunat să mă întrebe cum e posibil aşa ceva, cum să-i spui omului că are o boală incurabilă fără să te gândeşti la consecinţele emoţionale ale unei astfel de veşti…
– Conform noilor studii medicale, astfel de informaţii se oferă cu scopul de a ajuta persoana în cauză să îşi conştientizeze boala, să participe activ la procesul de vindecare, să accepte tratamentul şi consecinţele lui….
– De acord, dar nu ar trebui ca, simultan cu tratamentul medicamentos, să i se facă bolnavului şi psihoterapie?
– Ba da, în orice afecţiune, nu numai în cazul celor grele, trebuie făcută şi psihoterapie, dar cine să se ocupe şi de aşa ceva? Spitalele nu au nici măcar suficienţi medici specialişti, de unde şi psihoterapeuti? În plus, avem de luptat şi cu mentalitatea bolnavului propriu-zis. Din cauza unui deficit profund de informaţii, omul obişnuit, mai ales când este lovit de o aşa afecţiune cruntă, o să creadă că psihoterapeutul vrea de fapt să-şi bată joc de el, nu să-l vindece.
– Da, pâna şi cumnata mea, deşi a observat că toate i s-au declanşat după acel accident, nu vrea să recunoască faptul că atât de grav a fost impactul emoţional încât organismul a început să-si manifeste în fel şi chip nemulţumirea…
Concluzii:
- sistemul sanitar este subfinanţat, nu mai sunt bani şi pentru psihoterapeuţi, desi mai bine de jumătate din drumul pentru recuperarea sănătăţii o constituie terapia pentru suflet;
- oamenii văd intervenţia psihologului ca o metodă de stigmatizare, marginalizare, îndepărtare de adevărata însănătoşire (deşi e invers). Dacă le spui de o astfel de cale pentru aflarea sănătăţii o să-ţi dea o replică de genul: ” Ţara arde şi baba se piaptănă”;
- relaţionarea cu un duhovnic – unealta lui Dumnezeu în procesul de vindecare – ar fi privită în acelaşi mod, afirmatia ar fi în cazul acesta: “la popă mă vor duce neamurile dacă nu vei şti tu să-ţi faci treaba, doctore!”;
- este stimulat analfabetismul, libertinajul, desfrâul, pentru ca oamenii să nu aibă înclinaţii spre studiu, documentare, elevare spirituală, abordarea unui stil de viaţa sănătos, respectarea unor minime reguli de igienă;
- împotriva sistemului sanitar, a clericilor şî a sistemului de învăţământ este o campanie media cvasipermanentă, astfel ca omul de rând să fie confuz şi să abandoneze mai iute lupta cu greutăţile vieţii.