Iar natura suntem și noi înșine. Capacitatea de a ne păstra sau de a ne recupera sănătatea ține în primul rând de noi, adică de asumarea responsabilității noastre – și noi facem parte din natură – și în al doilea rând de medic / terapeut.
Ce vreau să spun cu asta:
- nu este întotdeauna vina noastră noastră că ne îmbolnăvim. De exemplu:
- în pandemie, nu cred că și-a dorit cineva să facă infecția,
- victima unui accident nu poate fi acuzată că celălalt participant la trafic nu a fost atent sau responsabil,
- când apare cancerul în viața noastră, toți suntem răvășiți și știm cât este de parșiv și cât de târziu apar simptomele evidente care să ne determine să apelăm la medic,
- în spatele oricărei afecțiuni fizice este o problemă de suflet negestionată corespunzător. Nu e cazul să dăm vina pe noi. În fața unei dureri sufletești, e greu să îți găsești echilibrul. Reacția noastră este specifică temperamentului pe care îl avem, educației pe care am primit-o, convingerilor care ni s-au insuflat încă din copilărie, mediului în care trăim,
- când apare o afecțiune autoimună nici noi și nici familia noastră nu poate fi considerată responsabilă că lucrurile au luat-o razna în organismul nostru,
- când un membru al familiei noastre este diagnosticat cu o afecțiune genetică – de exemplu sindrom Down, sau distrofia musculară Duchenne, sau hemofilie – nu are rost să căutăm vinovați, cel mai util ar fi să acceptăm și să căutăm direct soluții sau căi de a-i ajuta pe suferinzii acestor boli și pe familiile acestora să facă față.
- dar este întotdeauna vina noastră dacă, după ce am aflat ce ni se întâmplă negativ:
- refuzăm să schimbăm ceva în stilul de viață, să urmăm tratamentul prescris de specialiști,
- ne autoacuzăm pentru alegerile făcute – orice alegere pe care o facem ca oameni este în funcție de dorințele noastre și informațiile pe care le avem la acea dată.
- pornim din start de la premiza că pentru ceea ce ni se întâmplă nu există leac, sau că viața s-a terminat odată cu apariția bolii. De fapt, chiar și în această situație, eu le-aș înțelege pe astfel de persoane și aș încerca să aflu ce anume le-a determinat să își piardă speranța.
Fiecare dintre noi este un element din natură. Așa cum îi iubim pe ceilalți și ne străduim să le fie bine, trebuie să ne iubim și pe noi înșine și să ne străduim să ne fie bine. Dacă eu voi pica, în ce fel aș mai putea fi de folos celor pe care îi iubesc? În concluzie, am grijă de sănătatea mea ca să îi pot ajuta pe cei care au nevoie de mine.
Supraviețuitorii Holocaustului sau ale închisorilor comuniste nu au ales să meargă în lagăr sau la închisoare, dar au ales să lupte pentru propria supraviețuire și pentru aceasta merită să le urmăm exemplul.
Dar să vă spun o poveste concretă.
Acum doi ani am avut o fractură.
Au urmat radiografie, aparat gipsat, tratament cu anticoagulante recomandat de medic, ceva analgezice (pastile pentru calmarea durerii). Am respectat cu strictețe tot, mai puțin calmantele pentru că nu a fost nevoie. Am mai luat în plus vitamina D și un produs care să ajute la menținerea sănătății articulațiilor.
După 5 săptămâni mi s-a scos ghipsul și mi s-a recomandat fizioterapie și kinetoterapie. Credeți că a fost ușor? Nici vorbă. Efectiv am reînvățat să merg. Am continuat să iau produsele mai sus amintite și, deși era dureros am făcut exercițiile. Aici de fapt mi-am asumat responsabilitatea vindecării. Medicul și-a făcut datoria. Mi-a prescris ce îmi trebuie, ținea doar de mine dacă respectam sau nu indicațiile. Ținea doar de mine dacă îmi doream sau nu să pot merge. Și am reușit. Acum pot merge normal. Mai există disconforturi – vârsta, vremea – dar am produsele care să mă ajute și convingerea că trebuie să fiu bine.
În perioada în care făceam eu kinetoterapie, a mai venit la sală o doamnă care avea deja 6 luni de la accidentul cauzator al fracturii. Spre deosebire de mine, afectarea osoasă în cazul dânsei fusese mai gravă și medicul i-a recomandat o intervenție chirurgicală pe care a refuzat-o. Categoric refacerea osului și a articulației s-a făcut mult mai greu, a trebuit să fie imobilizată mult mai mult timp. Consecință a acestei imobilizări a fost atrofierea mai accentuată a musculaturii atât a piciorului afectat cât și a celuilalt picior.
Când în sfârșit a trebuit să înceapă fizioterapia și kinetoterapia iar a amânat pentru că i se părea prea greu și asta a dus la o agravare a incapacității de a se deplasa. În timpul în care participam la exerciții, aveam posibilitatea de a povesti. Dânsa era setată pe acuzarea medicilor că nu au făcut ce trebuie pentru dânsa – în condițiile în care refuzase indicațiile acestora. În perioada în care tot fusese internată i se mai făcuseră investigații suplimentare și i se depistase și o problemă tiroidiană. Și tratamentul recomandat de endocrinolog fusese refuzat pentru că auzise dânsa că „îi face rău dacă se îndoapă cu hormoni sintetici”.
Nu știu cum a evoluat. Când am început eu dânsa deja făcea terapii. Când am plecat eu, dânsa era în continuare destul de serios afectată. Eu mergeam bine mersi fără cârje, încă nu foarte rapid, dar mergeam. Dânsa folosea cadrul încă și avea dureri la fiecare mișcare. Poate că ar fi fost bine dacă s-ar fi operat – ar fi putut începe exercițiile de recuperare la două săptămâni de la accident. Poate că ar fi fost bine să asculte și de endocrinolog – afecțiunile tiroidiene dezechilibrează metabolismul calciului și, automat, structura oaselor.
Exemplul pe care l-am dat a fost spre a vedea că, indiferent de cât de mult se străduiește terapeutul să te ajute, dacă tu nu vrei să fii ajutat – o chestie mai mult sau mai puțin conștientă – rezultatele pozitive vor întârzia să apară.
Iar pe mine m-au ajutat două lucruri: 1. faptul că am vrut să mă vindec și am respectat indicațiile și 2. faptul că am folosit produsele naturiste care să contribuie la refacerea mai rapidă.
”Tot ce poate produce mintea poate fi realizat prin mijloace omenești. Soarta ține de însușirile nevăzute ale oamenilor. ”
